Aproape cu un an în urma, odata cu adâncirea crizei, liderii europeni s-au angajat cu mult curaj într-o uniune pentru a rupe legatura periculoasa dintre guvernele îndatorate si sistemele bancare aflate în dificultate, scrie financiarul.ro cu referire la The Economist.
Aproape toti cei implicati sunt de acord ca o uniune bancara ar trebui sa aiba 3 directii.
Prima este sa aiba un singur supraveghetor care sa scrie normele comune si sa le puna în aplicare în mod uniform. Urmatoarea este reprezentata de ideea unei puteri care „sa rezolve” bancile cazute; o astfel de interventie necesita însa bani (sau cel putin o promisiune de plata) pentru a curata mizeria lasata de catre creditori si a pulsa capital catre cei care pot din nou sa ajunga pe picioarele lor. A treia directie este o garantie euro credibila la depozite care sa asigure ca euro este la fel de sigur într-o banca italiana sau spaniola asa cum este într-una germana sau olandeza.
Practic, Uniunea Bancara implica 3 etape: abilitarea Bancii Centrale Europene (BCE) cu puterea de a monitoriza toate cele 6.000 de banci din zona euro si alte banci din UE care sunt dispuse sa accepte supervizarea, înfiintarea unui fond pentru închiderea sau reabilitarea bancilor cu probleme si stabilirea unei scheme comune europene pentru protectia depozitelor.
Pe lânga monitorizare, competentele BCE vor viza si penalizarea sau desfiintarea anumitor banci din Uniune. Institutia ar avea, de asemenea, sarcina de o monitoriza îndeaproape lichiditatea bancilor si de a le cere sa mentina o rata mai ridicata de capitalizare pentru a se proteja de eventualele pierderi.
Judecat împotriva acestor trei cerinte, noul plan al Europei este unul avar. Conturile sale au aparut într-un document comun lansat pe 30 mai de catre Franta si Germania. Fondul de salvare al Europei, si anume Mecanismul European de Stabilitate (MES), este ca o ultima solutie pentru a recapitaliza creditorii dupa ce tarile aflate în dificultate au falimentat deja si stau pe spatele bancilor.
Motivele acestui progres meschin sunt pe de-o parte politice, pe alta juridice. Tarile creditoare, cum ar fi Germania, sunt reticente în a plati greselile altora, mai ales ca Germania nu poate forta propriile banci de economii sa se alature schemei nationale de asigurare a depozitelor bancare.
Provocarile legale sunt enorme. Fiecare tara din zona euro are propriul cod de falimentare. Ar fi nevoie de o schimbare în tratatele Uniunii Europe pentru a da autoritate unei noi institutii pentru a confisca activele bancare.
Apropierea alegerilor din septembrie din Germania se vede din plin în discursul politicienilor: cancelarul Angela Merkel s-a declarat recent împotriva cresterii centralizarii puterii la Bruxelles, ceea ce sugereaza dezicerea de planurile de federalizare a Uniunii, cu componentele sale de uniune fiscala si bancara.
Explicatia este simpla: toate acestea se bazeaza pe conceptul de „solidaritate, care a ajuns sa însemne tot mai mult mobilizarea banilor germani pentru sustinerea tarilor mai slabe, sub controlul Bruxelles-ului si fara ca aceste tari sa accepte reformele dorite de Germania în masura ori cu viteza la care oficialii guvernamentali nemti sau cei ai Bundesbank o cer.