Aproape cu un an în urmă, odată cu adâncirea crizei, liderii europeni s-au angajat cu mult curaj într-o uniune pentru a rupe legătura periculoasă dintre guvernele îndatorate şi sistemele bancare aflate în dificultate, scrie financiarul.ro cu referire la The Economist.
Aproape toţi cei implicaţi sunt de acord că o uniune bancară ar trebui să aibă 3 direcţii.
Prima este să aibă un singur supraveghetor care să scrie normele comune şi să le pună în aplicare în mod uniform. Următoarea este reprezentată de ideea unei puteri care „să rezolve” băncile căzute; o astfel de intervenţie necesită însă bani (sau cel puţin o promisiune de plată) pentru a curăţa mizeria lăsată de către creditori şi a pulsa capital către cei care pot din nou să ajungă pe picioarele lor. A treia direcţie este o garanţie euro credibilă la depozite care să asigure că euro este la fel de sigur într-o bancă italiană sau spaniolă aşa cum este într-una germană sau olandeză.
Practic, Uniunea Bancară implică 3 etape: abilitarea Băncii Centrale Europene (BCE) cu puterea de a monitoriza toate cele 6.000 de bănci din zona euro şi alte bănci din UE care sunt dispuse să accepte supervizarea, înfiinţarea unui fond pentru închiderea sau reabilitarea băncilor cu probleme şi stabilirea unei scheme comune europene pentru protecţia depozitelor.
Pe lângă monitorizare, competenţele BCE vor viza şi penalizarea sau desfiinţarea anumitor bănci din Uniune. Instituţia ar avea, de asemenea, sarcina de o monitoriza îndeaproape lichiditatea băncilor şi de a le cere să menţină o rată mai ridicată de capitalizare pentru a se proteja de eventualele pierderi.
Judecat împotriva acestor trei cerinţe, noul plan al Europei este unul avar. Conturile sale au apărut într-un document comun lansat pe 30 mai de către Franţa şi Germania. Fondul de salvare al Europei, şi anume Mecanismul European de Stabilitate (MES), este ca o ultimă soluţie pentru a recapitaliza creditorii după ce ţările aflate în dificultate au falimentat deja şi stau pe spatele băncilor.
Motivele acestui progres meschin sunt pe de-o parte politice, pe alta juridice. Ţările creditoare, cum ar fi Germania, sunt reticente în a plăti greşelile altora, mai ales că Germania nu poate forţa propriile bănci de economii să se alăture schemei naţionale de asigurare a depozitelor bancare.
Provocările legale sunt enorme. Fiecare ţară din zona euro are propriul cod de falimentare. Ar fi nevoie de o schimbare în tratatele Uniunii Europe pentru a da autoritate unei noi instituţii pentru a confisca activele bancare.
Apropierea alegerilor din septembrie din Germania se vede din plin în discursul politicienilor: cancelarul Angela Merkel s-a declarat recent împotriva creşterii centralizării puterii la Bruxelles, ceea ce sugerează dezicerea de planurile de federalizare a Uniunii, cu componentele sale de uniune fiscală şi bancară.
Explicaţia este simplă: toate acestea se bazează pe conceptul de „solidaritate, care a ajuns să însemne tot mai mult mobilizarea banilor germani pentru susţinerea ţărilor mai slabe, sub controlul Bruxelles-ului şi fără ca aceste ţări să accepte reformele dorite de Germania în măsura ori cu viteza la care oficialii guvernamentali nemţi sau cei ai Bundesbank o cer.
